3 zile am lipsit din faţa tastelor şi mi-a fost şi frică la întoarcere să mă apropiu de ele. Şi nu degeaba. Sute de mailuri şi de întrebări. O grămadă de ştiri şi notificări. Multe griji de care nu încercam să fug, ci doar să mă ascund puţin. Oricum, ele au fost cu mine, m-au urmărit materializându-se în vise online. Noaptea visam link-uri, le accesam chiar. Am mers pentru un curs de jurnalism online şi culmea, nu am avut net.

Pe ce lume trăiesc fără internet? Chiar dacă am statîn vârful ţării, fără acces la net, sunt nimeni. Într-o grabă continuă, ce aflu de pe ecranul de la metrou, din adevărul de seară (că e gratis), nu m-ajută cu nimic. Pot trăi fără, nu-i bai. Dar cât? De fapt, aş vrea pentru un timp să nu mai existe internet, se poate? Sau mai bine zis, atâta nevoie de internet să nu mai fie.

Sunt conştientă de utilitatea lui, hyper utilitatea lui chiar, şi ştiu că e o criză de-a mea aiurea, acum, când sunt tot mai apăsată de toanele internetului, de lipsa lui când am cea mai mare nevoie sau de prea multă muncă în spaţiul lui când nu-mi mai văd capul de griji şi gânduri. Am obosit. Ce bine ar fi dacă aş putea să îmi revin la un dublu click. Până şi somnul mi-a devenit virtual, iar când reuşesc să mă uit puţin la pleoape, vecinii de la 305 o iau razna şi-şi etalează muzicile în cele mai gălăgioase moduri.

sursa foto

Întâi de noiembrie...




Prin vene aş vrea să-mi curgă cuvinte online, dar mi-s întrerupte. Atât venele cât şi cuvintele. Pe sub foşnet de frunze arămii aştept deşteptarea... dorinţa de a face ceva şi de schimbare. Renunţarea la amânare... Aştept. Nu vreau să fie ca şi cum aş spune:

I believe in the forgiveness of sin and the redemption of ignorance.

În timp ce unii se plâng de singurătate şi caută prieteni în orice colţişor, alţii nu mai ştiu cum să îi alunge, crezând astfel (idioată idee) că îi scutesc de dezamăgiri. De deziluzii nu ne putem ascunde, oricât am încerca, oricâţi oameni am alunga, supărându-i astfel fără să ne dăm seama. Explicaţia e egosimul, altceva nu întrevăd atunci când cineva vrea să scape de prieteni fără ca aceştia să îi fi greşit cu ceva. Sau poate singura lor greşeală a fost că le voiau binele, naivii. Ăştia sunt oamenii.

Prietenia a ajuns să fie un mit. Dacă nu aduce foloase, dacă nu te face să râzi şi nu te ascultă, n-are ce căuta în ograda ta, nu? Şi cum se face că îi alungăm şi pe cei care ne ascultă, care-ar face orice pentru noi? Ca să nu-i dezamăgim, aşa se spune. Şi totuşi, nu înţeleg. Dar poate ar trebui să încetez să îmi mai bat capul cu încâlceli absurde, croite de minţi ce vor izolare. Că în fond, degeaba încerc să trec de zidul ce l-au ridicat, nici măcar precum o omidă nu mă pot târî pe sub el. Rămân de partea cealaltă. De partea oamenilor naivi ce încă mai cred în fărâme de prietenie şi înţelegere, fie ele şi în porţii mai mici. Oameni ce ascultă, aşteaptă şi înţeleg, oameni ce dăruiesc, chiar dacă tot mai puţin. E cineva acolo?

Am eu de câteva luni bune o problemă. Nu cred că mă confrunt doar eu cu ea. O problemă de comunicare. Comunicarea virtuală, conversaţii pe messenger în special. Ne împrietenim şi ne înţelegem pe internet, ok. Vorbim şi dezvăluim destule pe messenger sau alte progrămele. Ne întâlnim apoi şi nu mai ştim ce să vorbim. Sunt destule lucruri care nu s-au spus. Ceva ne reţine totuşi, unele lucruri sunt mult mai uşor de zis pe internet, la fel cum ne e mai uşor parcă să ne adresăm unele cuvinte ori expresii în engleză. Nu pentru că n-ar exista corespondente în română, că limba noastră e suficient de bogată, însă pentru că par... altfel. Ei bine, e altfel să vorbeşti totul pe mess, numai că sunt lucruri ce trebuiesc spuse în modul cel mai direct, lucrui ce aşteaptă reacţie imediată.

Prin urmare, lumea nu te mai ascultă decât pe mess. Acolo se dezbat cele mai serioase şi problematice lucruri. Acolo sunt certuri şi dispute, necazuri împărtăşite, chiar şi bucurii, toate animate de monstruleţii aceia galbeni în care ne transpunem după fiecare apăsare de taste. Lăsăm discuţiile importante pentru mess. Iar când ne întâlnim cochetăm cu mărunţişuri, lucruri de toată ziua, in care predomină cele amuzante, bune, roz, glossy etc.

Mie una mi-e foarte dor de o discuţie tête à tête cu cineva care să ştie să asculte. Cred că asta e de fapt problema.

Loc: Autogara Alba Iulia. Destul de proaspăt vopsită, aranjată, dichisită, deci renovată şi curată.

Două cocote brunete şi creţe, la vreo douăj'de ani, înalte, galante se îndreaptă spre fast food-ul autogării, trăgând fiecare destul de apăsat din ţigări. La intrare în cârciumă (că fast food e prea puţin spus), ambele aruncă flegmatic în vânt mucurile ce le pupau cu-atâta patos.

E deranjant să vezi gunoiul cum rânjeşte cu avânt pe biscuiţii cărămizii din faţa autogării, mai ales când nu mai e nici o altă urmă de gunoi prin preajmă.
Domşoarele ies trufaşe, o femeie de pe bancă nu se poate abţine şi le spune:

- Domnişoarelor, să ştiţi că alea se aruncă la coşul de gunoi!
- Da?... Ee... de-aia există femeie de servici!
- ?!?... Dar e frumos să le-aruncaţi aşa?
- Şi staţi liniştită că acasă nu facem aşa (au mai aruncat ele din mers, de parcă asta ar fi fost prima grijă a femeii).
- Ce nesimţire... (a continuat încet femeia, iar o fată de vreo 17 ani de lângă ea a aprobat-o tăcut plecându-şi uşor capul).

E jenant să aplecăm mereu capul în faţa nesimţirii, a obrăzniciei. E enervant să acceptăm gunoaiele, fie ele de orice fel. Şi cam penibil în acelaşi timp să invocăm bunul simţ în zadar. Şi e ciudat cum mă găsesc eu, un muc de ţigară aruncat într-un loc interzis, să mă plâng de toate astea.

Ştiam că odată venită în Sibiu nu va dura mult până să-mi astâmpăr dorul ce m-a cuprins în vară, dorul de teatru.

Două piese noi, Prinţesa Turandot în regia lui Andriy Zholdak, de la care recomand mai mult decorul şi costumele. Nici simbolistica şi legăturile făcute de regizorul ucrainean nu sunt de aruncat, însă poate nu sunt eu atât de deschisă în faţa unor puneri în scenă aşa extreme. Totuşi, piesa nu e rea, merită, mai ales dacă vreţi să-l vedeţi pe directorul TNRS, Constantin Chiriac, în acţiune. Pentru mine a fost prima dată, căci Lulu e încă pe lista de aşteptare.

A doua piesă este însă una care chiar mi-a plăcut. Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess în regia lui Radu Alexandru Nica. Dacă Prinţesa Turandot îi aparţine de fapt lui Carlo Gozzi, Breaking the Waves este a lui Lars Von Trier. Un film minunat, însă nici punerea în scenă nu a fost mai prejos. O adaptare destul de fidelă, cu subţirele diferenţe la final, cu un decor interesant şi actori foarte implicaţi.

Teatrul de la Sibiu mi-a demonstrat încă o dată cât de multe poate oferi. S-a meritat aşteptarea. Şi sper să am o toamnă cu cât mai mult teatru!

Începutul sfârşitului din Hermannstadt. Cu ceva complicaţii la cămin. Am ajuns până la urmă într-o camera ok, lucru pentru care a trebuit să ajut la mutarea altor pioni dar, după fapte şi răsplată, aşa că acum totul e bine. Dar încă sper (la) şi aştept un bonus.

From Cambodgia to Sibiu

Instalare, acomodare, somn în patul nou cu saltea semi întreruptă, orar ciudat, dar şi oameni noi, copii Erasmus la noi la facultate. Nu ştiu dacă au mai fost, cel puţin nu de când studiez eu aici şi cu siguranţă nu din Asia. Cambodgia mai exact. Îmi pare rău că, deşi au repetat (şi nu o dată), tot nu am reuşit să le reţin numele. Oricum, doi copii simpli, simpatici, plini de entuziasm. Doi străini care vor să-şi finalizeze în Sibiu studiile într-ale jurnalismului. Care se îngrijorează de problemele cu limba şi încep încet-încet să mai înveţe câte un cuvânt. "Vreau să mănânc fructe", "Vrei să bei apă?", "ce loc frumos", "îngheţată de cocos" şi altele mai de folos sau nu.

Un om sincer

Un prof de la noi. E prima dată când apare-n faţa noastră şi-şi exprimă una alta(gânduri, idei). Seminarist la "paradigme în istoria presei europene", pompos nu? Cam aşa sună unele materii pe la noi, deşi în realitate sunt destul de simple, nu neapărat cu sensul de uşoare, dar totuşi, paradigme??? Ei, cam aşa a spus şi proful, că în facultatea noastră prea multe sunt paradigme... şi că el preferă să spună simplu "presa europeană".


În rest, deocamdată cam toate se prezintă la fel, cam aceleaşi fiinţe prin jur, ciorile trec la aceeaşi oră pe lângă cămin...

Ce frumos te tratează când mergi la cabinetul lor particular şi le dai bani pe consultaţie, mai că te irită acel "dumneavoastră" repetat la infinit, mai ales când îi e adresat unei fiinţe ce se mai simte şi se mai vrea a fi "tu", a fi copil (adică mie). Iar apoi, când ai ceva treabă cu ei la spital, te tratează la nivelul plăţii pe care de data asta nu o mai dai, că eşti la spital, acolo unde trebuie să aştepţi deşi ai programare, acolo unde, înconjurat de oameni care mai mult se târăsc decât merg şi sunt ignoraţi de medicii mult prea ocupaţi cu cafeluţa de dimineaţă, simţi cât de aproape e de fapt moartea, cât de fragilă e viaţa omului uitat într-un spital. Iar ca să-mi întărească sumbrul sentiment, mai apare şi câte un preot care se îndreaptă cu paşi funebrii spre câte un salon. Dar probabil asta se întâmplă destul de des la etajul IV, la cardiologie.

Pasager pe rută scurtă mai bine zis. Aproape de când mă ştiu fac un drum pe DN74. Acela ce mă poartă din mirifcul meu hometown-metropola (sau Marte sau C.U.* , fost Ampelum ş.a.m.d.) în satul Alba Iulia (aka Bălgrad).

Îmi amintesc că acum mulţi-mulţi ani, mergeam cu trenul. Sunt vreo 38 de kilometri, dar cu personalul ală aveai impresia că mergi până la Sibiu. Aşa m-am învăţat să iubesc trenul, acum, n-aş mai putea să-l suport, nu pe ruta asta. Deşi, trebuie să recunosc că dacă nu am alternativă şi mai am şi companie plăcută, merge.


Să ne întoarcem în trecut; pe filă măcar. După ce am renunţat la tren, de fapt, după ce a renunţat trenul la noi, că oricum mai departe de noi nu mergea, am trecut la varianta cu patru roţi. A fost prima dată când am văzut rechini live. Nu ştiam că au mustaţă, cât sunt de libidinoşi, ce miros emană, dar cât de folositori pot fi. Singură cu autostop-ul cu greu mi-am făcut curaj să merg, iar atunci profitam de semnele făcute de alţi doritori de transport că să mă agăţ de câte un autovehicul.


Partea bună e că până am intrat la liceu au început să apară mijloace de transport mai de Doamne-ajută, un fel de microbus-uri, apoi o firmă serioasă care s-a cam răspândit prin judeţ şi căreia n-am de gând să-i fac reclamă (deşi ar merita cu anti în faţă), a introdus mai multe maşini care bat toată ziua drumul mai sus amintit. Drumul ăsta, că am uitat să precizez, e drum tipic de munte cu aproape 150 de curbe care mai de care mai prost aşezate.


Drum de care am început să mă satur abia în liceu, drum pe care trebuie să îl fac prea des ca să exist, ca să rezist. Drum pe durata căruia am simţit cele mai de neimaginat mirosuri şi am auzit cele mai de neascultat cântece, melodii ce-mi făceau zadarnică îndesarea căştilor în urechi. Nici după liceu n-am scăpat de drumuri, doar că s-au mai lungit puţin.


Despre drumul până la Sibiu nu pot spune decât că sunt puţine dăţile când nu întâlnesc câte un accident pe drum, prelungindu-mi-se astfel calea, coloane de maşini, şoferi nebuni în trafic. Dar până la urmă e un drum scurt, liniştitor, cu amintiri plăcute, pentru că de fiecare dată când trec prin Sebeş-Lancrăm îmi amintesc de Blaga. Bine, mai mult e vorba de ce aduce festivalul lui decât altele mai culte despre Lucică. Încep acum iar şcolile, octombrie e peste noi, deci pe drumul ăsta am să mai fiu o vreme.


Cu Bangladesh în spate (rucsacul meu de toate zilele) o iau la pas pe drumul scurt ce mă urmăreşte mereu. Drum de multe ori unde mă reculeg, citesc, ascult o muzică (atât cât mi se permite). Drumul pe care plec (de) şi mă întorc… acasă.




* Centrul Universului

Am fost aseară la duel. Nu, nu glumesc. Duelul instrumentelor muzicale şi poate al hohotelor de râs. La Casa de Cultură a Sindicatelor, ca o prefaţă a Festivalului Internaţional de Teatru de la Alba Iulia (care sună bine şi va fi în perioada 7-11 octombrie 2009), s-au încâlcit în corzile violoncelului si au izbucnit de sub clape Paul Staïcu şi Laurent Cirade. Duel II, aşa s-a numit spectacolul, căci din ce am înţeles, au mai fost pe la noi. O oră şi jumătate de muzică şi haz.

Mi-a plăcut, iar partea specială a serii a fost momentul în care francezul a cântat la ... firez. Am văzut recent Delicatessen şi nu mă aşteptam (poate speram puţin) să văd live un francez cântând la firez. Sincer, mă bate gândul să îmi cumpăr şi eu unul, că tot nu ştiu să cânt la niciun instrument.
Revenind la spectacol, n-a fost chiar pe gustul tuturor. La ieşire, două băbuţe culte:
B1: Nu mi-a prea plăcut, a fost o parodie...
B2: Da, n-au cântat nici o piesă clasică întreagă.

Mai multe despre Duel aflaţi aici. Frumos era să pun şi o poză, dar din ameţeală n-am luat aparatul cu mine, deşi am prins un loc bun.

Pe final, melodia din Delicatessen cu firezul în acţiune: